Anastasia prefera să lucreze nopțile. Și, tot de preferință, în incinte bine iluminate unde nu era aproape niciodată singură. În ultima perioadă schimbase mai multe locuri de muncă dar de când se angajase la benzinărie părea a-și fi regăsit un echilibru. Sau, măcar, un ritm. Aici nu prea avea timp să se gândească la probleme personale sau să rememoreze neîncetat reproșuri pe care nu se putea împiedica a și le face. Își urma ritualic tratamentul, o pastilă când se trezea, o pastilă înainte de a pleca la serviciu, o pastilă înainte de somn.
Zgomotul cu care se deschidea ușa chioșcului din benzinărie îi devenise familiar. Iar ea se preta destul de des la a ghici lucruri despre cei care intrau. Înainte de a arunca prima privire spre client, după cum scârțâia ușa: ăsta e înalt. Sau: timid. Ori: o doamnă. Desigur, misterul nu putea fi mai lung decât timpul în care erau făcuți cei câțiva pași de la intrare la casă. Deși traseul printre cele două mese cu picior înalt și rafturile eclectic încărcate cu accesorii auto, dulciuri, sandwich-uri și băuturi — putea duce și spre WC.
– Sărut-mâinile, rosti un tânăr brunet, destul de înalt, ochii puțin adânciți în orbite, purtând un tricou negru cu un imprimeu colorat și o geacă din piele. Anastasia, ocupată cu inventarul, tresări la auzul vocii guturale a singurului său client de moment.
– Dacă nu vă supărați, vă rog frumos, îmi pregătiți o cafea foarte, foarte dulce până merg la toaletă? își continuă acesta ideea. Nu știu cum de am poftă de o cafea atât de dulce. Deși… știți, de obicei îmi beau cafeaua fără zahăr — zise zâmbind politicos înainte de a se îndrepta spre toaletă.
Câteva momente mai târziu, tânărul găsi pe una dintre mese păhărelul de unică folosință așezat pe un mic șervețel. Plin cu licoarea încă aburindă care înmiresma micuța încăpere cu o dulce aromă de cafea.
– Nu e nimeni aici? se auzi vocea unui client care tocmai ieși pe ușă.
– Nu-i nimeni? se auzi o altă voce, la fel de mirată, în exterior. Poate e la baie.
– Nu e nici acolo, am fost — continuă dialogul din exterior.
Anastasia alerga plângând pe marginea șoselei. Ținându-și strâns, sub antebraț, poșeta. Reuși, în cele din urmă, să oprească o mașină care o luă la ocazie.
– Mă scuzați — spuse căutând în poșetă — vai, nu știți cum e cu ei! Nici ei nu au habar cum e cu ei. Doar li se face poftă de dulce!
În benzinărie, tânărul se ridică pe vârful unui picior, apoi pe vârful celuilalt, încercând să deslușească personajele care discutau în penumbra din fața ușii. Căutând cu mâna păhărelul de cafea, așezat pe masa de lângă el. Coborând privirea, atenția îi fu atrasă de șervețelul pe care era scris cu litere inegale de mână. „Dulcele dăunează grav sănătății” desluși în timp ce ridica paharul.
Afară, discuția se întrerupse de câteva momente. Doar sunetul surd al mașinilor care treceau din când în când pe strada din apropiere rupeau monoton, urmând previzibil luminile farurilor, liniștea unei nopți răcoroase. Ușa se deschise brusc iar în pragul ei se opri, surprins, un individ. Poc! răsună o detunătură. Tânărul își duse mâna spre imprimeul de pe tricou, coborî privirea și își pierdu echilibrul. Ochii i se încețoșară în timp ce în fața lui, în lichidul cu o dulce aromă de cafea, altul roșu aprins începu să pătrundă.
Anastasia își reveni treptat din febrilitate. Discuția banală cu șoferul amabil și pastila amăruie dinaintea somnului o ajutară să se calmeze. Privea, cu tâmpla sprijinită de geam, liniile punctate și panourile reflectorizante de pe șosea.
– Dacă tot ați pomenit, zise șoferul făcând o scurtă pauză pentru a țâțâi printre incisivi, v-am văzut căutând în poșetă. Oare… nu aveți, cumva, ceva dulce?
