Colorează-mă! aud, prin somn, o voce. Mă întorc pe cealaltă parte. Colorează-mă! aud din nou, de data asta în cealaltă ureche. Dau cu mâna prin aer încercând să îndepărtez pe oricine ar fi alături. Colorează-mă! aud isteric, în amândouă urechile. Mă ridic în capul oaselor — nimeni. Mă las pe spate, îmi întind picioarele încordându-mi mușchii de la coapse până în vârfurile degetelor. Îmi trag cuvertura sub nas și expir, zgomotos, pe gură. Hai, nu vrei să mă colorezi? se aude de undeva, de foarte aproape, în timp ce o mângâiere îmi atinge părul.
Deschid un ochi. Alungită alături — o formă vaporoasă, ca un nor. Îmi trec degetele prin ea, așteptându-mă să se disperseze sau să se lipească de ele ca o citoplasmă. Degetele se răcesc, pe buricele lor se formează o brumă. Fără miros. Cristalele se desprind ca un praf și reintegrează forma vaporoasă.
– Sunt Mera!
– Mera, repet buimac, nefiind sigur dacă sunt treaz sau încă visez. N-o putem lăsa pe dimineață?
– Tocmai! întărește Mera. E urgent.
Mă ridic din pat, luminile de veghe se aprind automat. Mera se deplasează ciudat: amorf, ca și când spațiul s-ar modifica să o acomodeze iar ea s-ar scurge dintr-un volum în altul. Mă învârt în jurul Merei, trecând mâna prin ea. Sus, în dreptul locului unde i-ar fi capul și jos, la nivelul genunchilor. De fiecare dată cu același rezultat: degetele care se răcesc, bruma care se desprinde.
– Sunt un robot, zice Mera. Observându-mi tăcerea, continuă: un micro-procesor. De ultimă generație. Văzându-mă și mai confuz, caută să lămurească: ă… conținutul unui prototip care s-a scurs din încapsulare. Un fel de creier fluid care are capacitate de translație în spațiu-timp. Cam cum te poți tu deplasa într-un spațiu tridimensional.
Ce să zic? Logic?! Cui i se poate părea logic faptul că o fantomă este, de fapt, un calculator? Pare a fi și inteligent pe deasupra, dar în privința asta încă am îndoieli. Adică… pare a da semne de inteligență dar s-ar putea să fie doar o impresie. O fi și prostia dovadă de inteligență.
– Așa, și cum vrei să te colorez?
– Cu creioane colorate! Tu știi istorie?
– Creioane… Ce?
– Da, am văzut că ai în sertarul de la birou. Dreapta-jos. Istorie. Știi istorie?
Mă așez la birou și încep să scotocesc prin sertarul dreapta-jos. Dau cu mâna peste cutia cu creioane de colorat, o scot și o așez pe suprafața protejată cu textolit a biroului din mahon. Uitasem de ea. O cutie metalică, frumoasă, cu aproape două sute de creioane pe care mi-am făcut-o eu însumi cadou cu aproape douăzeci de ani în urmă. Într-o perioadă în care, poate nu mult diferit de robotul diafan, simțisem și eu nevoie de culoare în cotidianul meu monoton.
– Istorie… nu, nu pot să spun că știu istorie — zic desfăcând cu o oarecare satisfacție capacul cutiei metalice. Adică… nu sunt habarnist, dar nu sunt nici pasionat de ea astfel încât să fi citit nenumărate volume în domeniu.
– Deci știi istorie.
– Nu, tocmai asta spun — zic înlăturând foaia de calc de peste creioane și ridicându-mi privirea spre Mera.
– Păi și atunci cum ai să mă colorezi?
– Păi, repet ironic, ce are una cu alta? Nu știu suficientă istorie pentru a fi capabil a judeca din cap corectitudinea factuală a unui eveniment sau altul dacă e enunțat în detalii, dar câte ceva mai știu și eu. Și ce are asta cu coloratul?
– Totul! exclamă fără ezitare robotul.
Nu-mi dădeam seama nici în ruptul capului ce vrea să zică. Să fi fost vorba despre istoria artelor? La ora asta, oricum, nu mă prea interesa să aflu mai multe și am pus-o pe seama unei presupuse ambiguități specifică roboților de teapa Merei.
– Ok, zic luând în mână un creion alb. O nuanță lăptoasă, puțin diferită de celălalt creion alb de lângă, care părea a fi un alb mai rece. Cum procedăm?
– Mi-au plăcut desenele animate istorice, zice Mera.
– Desenele… manga?
– Îndeosebi manga. Sunt multe inspirate din istorie.
Când ai avut tu timp să te uiți la desene, îmi trecu prin cap, dar am rămas cu întrebarea pe limbă. Nu voiam să încurajez și mai mult delirul digital al unui așa-zis robot care m-a trezit fără scrupule în miez de noapte.
– Dincolo de culoare, nuanța personajelor din desenele animate se face prin dialog, îi spun absent în timp ce căutam o ascuțitoare.
– Văd că începi să pricepi, răspunde condescendentă Mera.
– Vrei să te colorez sau să îți scriu dialoguri?
– Să mă colorezi! Marea majoritate a celor care scriu dialoguri pentru desenele animate ar trebui pedepsiți.
– Pedepsiți?! zic învârtind strâmb creionul în ascuțitoare și rupându-i vârful.
– Eh, nu chiar. Deși foarte puțini dintre ei scriu dialoguri care să sprijine personajul. Astfel încât să nu dispară din istorie după prima și unica vizualizare.
Să fie, așadar, dorința de culoare născută din teama de dispersie, de dizolvare oarecum, a robotului? Frica de moarte? Cu siguranță faptul de a fi transparent ascundea mai multe decât lăsa Mera să se vadă. Ce chestie…
– Mera, spune-mi, tu știi istorie? întreb văzându-mi în continuare de ascuțitul creioanelor.
– Nu, nu prea. Dar sunt o deosebit de bună dansatoare de flamenco!
– Flamenco… îmi place flamenco. Cum de nu știi istorie? caut să revin la întrebarea mea. Poate ar trebui să-ți spun Carmen — zic apoi, ca pentru mine, suflând în ascuțitoare.
– Carmen?! Nu poți să-mi spui Carmen! Poți să-mi spui Mera. Din câte îmi amintesc, ăsta este numele meu. Asta e și problema cu istoria. Că nu-mi amintesc lucrurile prea bine. Eu sunt modelată de timp: de lucrurile care mi se spun, care mi se întâmplă dar sfârșesc prin a le uita. Îmi e dificil, de exemplu, să-mi amintesc de mine cea de ieri. Ca și când pentru mine nu ar fi trecut nici un timp. Ci pur și simplu sunt aceeași — dar altfel.
– E eliberator să nu ai bagajul istoriei, zic ascuțind creioane. Din istorie se poate învăța însă istoria nu determină viitorul. În schimb, ea este adesea folosită pentru a polariza prezentul. Cultivând uneori un fals sentiment de apartenență și pentru a justifica întreprinderi abominabile. Pe care tot ea le va judeca apoi din perspectiva învingătorilor care au participat la un conflict sau altul. Nu ți se pare ciudat cum de-a lungul istoriei binele este cel care învinge întotdeauna?
– Nu m-am gândit la asta. Mie mi se pare interesantă din punct de vedere al continuității. Poate totul ar trebui reinterpretat…
– Și asta poate fi o problemă. Tendința de a interpreta evenimente petrecute în situații din trecut pe care căutăm a le transpune în lumina prezentului. Anacronism. Precum și încurajarea susceptibilității, cititul printre linii. Povești frumoase dar care din punct de vedere al abordării structurate, strategice, au valoare doar în crearea unui ecran de fum. Istoria este studiul tuturor crimelor lumii, zicea…
– Dar memoria este importantă. Este un factor definitoriu în devenirea oricărui individ, îmi taie Mera vorba.
– Atât istoria cât și memoria au importanța lor în procesul de învățare — spun, suflând în ascuțitoare cu ochii închiși. Pentru a ameliora, a accelera procesul de învățare. Dar memoria poate deveni apăsătoare cu timpul — îmi continui pseudo-monologul criticându-mi în același timp calitatea ascuțimii vârfurilor. Imprecisă, sedimentează arbitrar sentimente care, cu timpul, devin toxice — zic apăsând cu buricul arătătorului pe vârful ultimului creion ascuțit. Un reziduu al propriei inexactități. Dar tu nu ești condiționată de aceste aspecte. De ce sunt atât de importante pentru tine?
– Nu sunt. Mă întrebam cum e să fii altfel. Culoarea e importantă. Culoarea luminii și culoarea întunericului. Cum poți sintetiza nuanța potrivită dacă nu ai memoria zilei și memoria nopții?
– Nuanța nu este condiționată de memorie. Ea este ca un dans. Ziceai că îți place flamenco — îi spun trăgând cu dosul unghiilor peste creioanele ascuțite, frumos aranjate în cutie.
– Ador flamenco! Vrei să îți dansez? Poate am să îți dansez cândva.
– Cu următoarea ocazie. Nuanța este expresia interpretării, manifestarea muzicii prin tine, cel de atunci. Cel cu grijile și bucuriile tale. Deși muzica rămâne aceeași, dansul este întotdeauna diferit.
– Eu sunt propria mea amintire…
– Ok, cum procedăm?
– Cum procedăm… ce?
– Cu coloratul.
– Ah, se fâstâcește Mera, habar n-am. Încearcă cu un creion — zice schimbându-și forma ca și când și-ar apleca fața peste birou, înspre mine.
Trasez cu grijă o linie prin aer, atingându-i doar superficial particulele de la suprafață.
– Mai încearcă o dată, zice Mera.
Încerc din nou. De data asta intrând mai mult cu vârful minei în volumul translucid care aducea a formă omenească. Același rezultat sau, poate mai bine zis, aceeași lipsă de rezultat. Încerc din nou și din nou, de fiecare dată mai profund, mai energic.
– Mera, tu nu ai umbră? mă trezesc întrebând aiurea în timp ce constatam că veioza proiecta pe birou doar forma brațului meu.
Mera își extinde o parte a corpului, ca un braț, între veioză și birou. Începe să-l miște în jos și în sus acoperind aproape în totalitate gura conică a abajurului. Apoi, cu aceeași încetineală specifică — poate de asta nici nu m-am speriat de ea — din ce în ce mai haotic în calea razelor de lumină.
– Ciudat, zic luând o foaie de hârtie și golind conținutul ascuțitorii pe ea.
– Nu ți se pare că…
– Ce? întreb apăsându-mă pe coate și întinzând gâtul, intrigat de o posibilă observație care să-mi fi fost scăpat.
– Uite, zice Mera întinzându-și așa-zisul braț până sub nasul meu.
– Am văzut că materia din care ești compusă pare a deveni mai transparentă. Asta înseamnă că…
– Probabil, dacă ai să aprinzi toate luminile din casă n-ai să mă mai vezi. Dar nu despre asta e vorba — continuă Mera, fluturându-și brațul sub nasul meu.
Pe coala albă de hârtie, lumina veiozei părea a se intensifica atunci când Mera se interpunea în calea ei.
– Distorsiune optică? întreb cu gândul la un efect de lupă.
– Am făcut calculele. Efectul nu coincide decât cu o singură explicație: spațiu negativ, zice Mera în timp ce eu încercam fără succes a-mi opri un strănut.
Resturile creioanelor s-au spulberat în toate direcțiile înainte ca Mera să își poată retrage excrescența în formă de braț. Pe foaie se vedeau umbrele câtorva fâșii de lemn care pluteau acum în interiorul Merei.
– Hei! exclamă Mera în timp ce eu îmi suflam nasul.
– Scuze, zic ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, spațiu negativ?
– Da, atunci când lumina trece prin mine nu e doar ca și când acel volum nu ar exista — ceea ce ar explica de ce nu pierde intensitate pe distanța dată. Dar și câștigă echivalentul aceleiași distanțe, continuă Mera în timp ce se chinuia să elimine resturile de ascuțitoare.
– Hei! exclamă din nou Mera, de data asta pe un ton de mirare.
– Ce s-a întâmplat?
– Culoare! zise, aproape șoptit, chinuindu-se să strângă într-un singur punct particulele fine, rase din minele de creion.
Am petrecut aproape două ore, până spre dimineață, trecând toate creioanele prin ascuțitoarea mecanică. Vorbind vrute și nevrute, lăsând în urmă doar bucățele ca niște chiștoace colorate. Trecând printr-o sită improvizată dintr-o gură de aerisire resturile măcinate ale fostelor două sute de creioane colorate din cutia metalică pe care mi-o făcusem cadou cu aproape douăzeci de ani în urmă.
– În ce crezi, Mera? întreb în timp ce strângeam resturile de pe birou, aranjând puțin cu gândul de a mă întoarce în pat.
– În ce cred… în ce sens? întrebă la rândul ei, întinzând pentru a nu știu câta oară mâna și răsfirându-și aproape natural degetele asupra cărora avea acum un mult mai precis control, nu doar ca formă dar și nuanță.
– Nu știu… din punct de vedere metafizic, crezi în ceva?
– Cred în culoare — răspunse oarecum absentă, dar fără ezitare. Dar tu în ce crezi?
– Nu cred că este o întrebare potrivită pentru mine, zic ridicându-mă în picioare, aranjând cu grijă la locul lui scaunul biroului.
– Cine altcineva ar putea să răspundă mai bine la această întrebare decât ultimul reprezentant al rasei sale?! întări, oarecum retoric, robotul.
– Nu mă gândesc la mine ca fiind ultimul. Poate doar singurul. Un prototip — zic zâmbind, întorcându-mă spre pat.
– În ce crezi? insistă Mera, cuprinsă de un subit interes pentru întrebare.
– Cred… cred că cred în culoare, răspund oarecum sarcastic în timp ce mă întind în pat. De ce altfel mi-aș fi făcut cadou creioane colorate?! Cred în tine, răspund șoptit după câteva momente formei născută din propria sa amintire, înainte de a mă cufunda într-unul dintre cele mai confortabile somnuri de dimineață.
– Spune-mi Carmen! mi se păru că aud, în vis, un tropot și o voce ascuțită.
