Societatea bulelor de aer începuse a se stabili relativ recent, după ce pereții paharului Berzelius în care fierbea apa au depășit bine nouăzeci de grade Celsius. „La cotitură” — cum îi plăcea lui Rammstein, omul de știință care imaginase și supraveghease experimentul, să spună.
Rammstein era un om simplu cu o intuiție… complicată. Rammstein avea o aparență semi-îngrijită și un dinte din aur. Maxilar dreptunghic și zâmbet larg, semi-absent. Știai, stând de vorbă cu el, că în momentul în care îți răspundea, gândul său trecuse deja la altceva. Stilul de om care gândește în perspectivă răspunsurile în funcție de întrebările care s-ar putea, în continuare, formula. Iar asta era enervant.
Cel mai enervant însă, la Rammstein, era sigiliul pe care îl purta pe degetul mic al mâinii stângi. O indulgență sentimentală venită din alte vremuri care nu contribuia decât la a-i evidenția stângăcia, exacerbând-o atunci când, și nu destul de rar, se agăța cu el în te miri ce prin laboratorul dotat cu nenumărate instrumente. Trecea de fiecare dată peste aceste incidente cu același hohot semi-audibil, privirea absentă focalizându-se un moment pe degetul mic al mâinii stângi întinse cu degetele răsfirate, în perspectivă.
Alura sa monotonă, banală, nu trăda nici o particularitate. Doar de aproape se puteau observa ochii adânciți în orbite, exagerat de mult, atât de mult încât pleoapele sale erau mereu în umbră. O umbră continuă care părea a conferi privirii lui contrastul necesar pentru a vedea lucrurile în profunzime. Capul aplecat deasupra vasului, privirea filtrată prin două lentile dreptunghiulare groase polarizând lumina, Rammstein întinse mâna spre pachetul cu hârtii turnesol agățându-i capacul cu inelul.
Filtrele se împrăștiară prin laborator acoperind solul ca niște buline. După he-he-u-i specific, abia audibil, în loc să le strângă — profesorul se puse pe măsurat.
- Ești de acord — îl întrebă pe asistent, un tânăr cu totul și cu totul neremarcabil — că în laborator nu este nici un curent de aer exterior?
- De acord! răspunse, fără nici o surpriză, acesta.
- Distribuția filtrelor pe sol poate fi folosită ca eșantion în măsurarea entropiei pentru a face o comparație cu formarea bulelor pe fundul vasului, spuse profesorul, ca pentru el, înainte ca asistentul să aibă timp a formula vreo întrebare.
Dar bulele nu păreau a respecta așteptările. Cel puțin, nu întru totul. Când apa începea să fiarbă, aproape să dea în clocot, un fenomen ciudat părea a se manifesta. Bulele mici renunțau pentru o nano-secundă a se desprinde, ezitând parcă a interfera cu cele mari, din imediata lor vecinătate.
De îndată ce introduse termometrul în pahar, efectul dispăru. Nici cu un termometru laser nu avu mai mare succes. Opri plita electrică de sub pahar, luă eșantioane de apă și le analiză. Nu descoperi însă nimic particular în privința apei care, cu puțină vreme în urmă, păru să fiarbă într-un mod ciudat. Nici măcar în urma spectroscopiei de masă, exercițiu pe care îl lăsă bucuros în sarcina asistentului său. Mai încărcă apoi câteva eprubete pe care le aranjă în frigider și o sumedenie de mini-eșantioane sterile din plastic. Conștiincios, cu pipeta. Pe care le stocă în azot lichid.
Spălă apoi cu grijă toate instrumentele și repetă experimentul. Instală o cameră termică pentru a monitoriza fără interferențe temperatura lichidului. Odată ce fundul vasului atingea suta de grade Celsius, bulele mici care se formau în interiorul său păreau a dobândi voință proprie. Schimbă vasul: același rezultat. Schimbă apa — de data asta folosind apă distilată dintr-un bidon neînceput, sigilat. Apoi schimbă sursele termice: încălzi paharul la flacără deschisă, lampă de gaz și lampă cu alcool. Scotoci printr-unul din dulapurile prăfuite ale laboratorului în colțul căruia, pe raftul de jos, își aștepta inert reutilizarea un reșou cu nichelină improvizat într-un bloc de BCA.
Impacient, branșă reșoul într-una din prizele de deasupra bancului de lucru. Încălzindu-se, nichelina sclipi ici-colo arzând impuritățile strânse între spire de-a lungul anilor. Se înroși pe alocuri, neuniform, impregnând aerul din laborator cu miros dulceag de praf ars.
- Miroase a căldură! zise asistentul privind intrigat instrumentul venit din altă epocă, enumerând în gând regulile de securitate încălcate prin folosirea aparatului improvizat care nu-i inspira decât o stare de pericol iminent.
- Nu-ți fă griji, răspunse profesorul în timp ce umplea un nou pahar Berzelius cu apă de la robinet. Îl așeză în centrul reșoului, pe serpentina scobită aproximativ în carămidă și întoarse camera termică spre el. Apoi privi tăcut picăturile de pe pereții exteriori prelingându-se încet spre fundul paharului. La început, câteva se prăbușiră sfârâind pe nichelina încinsă. Câteva rămaseră suspendate evaporându-se treptat, lăsând în urma lor minuscule pete de săruri.
Rezultatul utilizării reșoului improvizat se revelă a fi neconcludent. Poate din cauza încălzirii neuniforme a nichelinei sau poate datorită diferențelor de transfer caloric. Șanțul inegal săpat în blocul de cărămidă, profunzimea și lărgimea variabilă a acestuia ori nenumărați alți factori susceptibili de a interfera la obținerea rezultatului așteptat. Profesorul debranșă aparatul, îl lăsă să se răcească și îl aranjă apoi într-o plasă de rafie. Așeză lângă el trei pahare de diferite mărimi și camera termică.
- Cam atât pentru azi, rosti Rammstein îndreptându-și aproximativ privirile în direcția generală a asistentului. Luă plasa și plecă spre casă.
O statuetă de Tanagra. O pisică stilizată în lemn de abanos. Bustul Mariei Curie. Menoră. O mască tribală. Berimbau. O stampă japoneză, monocromă. O statuetă din jad. Confucius. O pipă ceremonială cu pene. Kali cu limba scoasă. O țeastă tsantsa. Un bumerang. În mijlocul lor — un șevalet. O pânză neîncepută, de dimensiuni medii, mov.
Viața profesorului în campusul universitar era lipsită de evenimente. Casa în care locuia, una dintre nenumăratele case în stil neocolonial, părea prea mare pentru el. Spațiul părea a fi fost ocupat succesiv, pe măsură ce fusese descoperit, la intervale disparate în timp. Locuința era curată, praful șters cu minuțiozitate, regulat. Ajuns acasă, profesorul nu se opri până în bucătărie. Propriul său laborator, acolo unde se simțea cel mai bine. Puse plasa de rafie pe masa din stejar masiv acoperită cu o cuvertură din silicon fin pe care era așezată o bucată mare de sticlă groasă. Își agăță haina în cuierul fixat pe dosul ușii de la bucătărie și îmbrăcă halatul alb, vechi dar curat, atârnat lângă.
Scoase apoi paharele Berzelius și le așeză în chiuvetă, lăsând apa să curgă în ele. Fixă camera termică, porni ochii plăcii vitroceramice și branșă reșoul lângă. Repetă apoi de nenumărate ori experimentul, documentând în scris fiecare etapă. Schimbând paharele între ele, înlocuind apa de la robinet cu apă demineralizată și apă distilată. Așeză apoi o tigaie groasă, din fontă, pe reșou și repetă din nou, cu fiecare pahar, experimentul. Se opri târziu, abia după ce epuiză toate permutările pe care și le pututse imagina. După ce încercase și cu celelalte vase pe care le mai avea prin bucătărie. Umplute cu diferite cantități de apă.
Mâncă în grabă micul dejun și se întoarse la laborator.
- Nici unul dintre testele mele nu a fost concludent! spuse profesorul în timp ce asistentul intră pe ușă.
- Bună dimineața, domnule profesor!
- Închide, închide! rosti profesorul, grăbindu-l să intre. Sunt la a treia fierbere din această dimineață, în aceleași condiții de ieri. Și totuși devierea nu pare a se manifesta.
Profesorul îl însărcină pe asistent cu spectrografia nenumărator eșantioane luate de-a lungul experimentelor sale. Și își reluă experimentul.
Câteva minute mai târziu “fierberea paradoxală” — cum o numi profesorul — apăru din nou. Schimbă toate ustensilele și reîncepu. Din nou, bulele mici păreau a le evita pe cele mari. Deschise apoi ușa laboratorului și repetă experimentul. De data asta — nici un rezultat. Se foi câteva minute prin laborator, vorbi cu cineva pe culoar, intră și reluă experimentul. Fără nici un cuvânt, ieși și se îndreptă spre cafetăria de la parterul clădirii. Reveni după câteva minute cu două sticle de apă minerală, carbogazoasă. Așeză sticlele și se îndreptă spre vasul care dăduse în clocot. Bip-bip! se auzi semnalul sfârșitului de ciclu al spectroscopului. Bip-bip! păru a insista aparatul.
Profesorul se îndreptă absent spre aparat și îl opri. Abia atunci observă că asistentul nu mai e în laborator. Repetă experimentul fierbând și refierbând diferite ape, măsurând tensiunea de suprafață, luând eșantioane. Din nou, efectul nu se mai manifesta. După câteva ore începu să îl caute pe asistent. Nimeni nu părea a-l fi văzut ieșind din laborator sau din clădire. Se duse la punctul de securitate și îl rugă pe gardianul de la videosupraveghere să-i arate imaginile din laborator din momentul în care coborâse la cafetărie. Calitatea video era mediocră, dar camera surprindea aproape întreg laboratorul. Intrarea și ferestrele, doar o parte a colțului în care era montată camera nu se vedea. Locul în care era experimentul.
Filmarea îl arăta pe asistent așezat la calculator analizând graficele spectrografului. Acesta se ridică și se îndreptă spre locul cu experimentul, ieșind din cadru. Câteva momente mai târziu, ușa laboratorului deschizându-se, arătându-l pe profesor intrând cu două sticle de apă minerală în brațe. Nici urmă de asistent. Câteva zile mai târziu, după ce accesul în laborator a fost reautorizat în urma anchetei desfășurate, profesorul a reluat experimentul. Dar nu părea a mai reuși nicicum să reproducă acele rezultate bizare. Într-o seară, ieșind din laborator, se agăță cu inelul de pe degetul mic al mâinii stângi în colțul organizatorului din plastic în sertarele căruia asistentul său păstra documente imprimate a tot felul de analize, împrăștiindu-le peste tot prin laborator. He-he! se surprinse Rammstein chicotind involuntar.
Aprinse din nou luminile, își așeză geanta și începu să le strângă. Printre ele, o fotografie a experimentului. Din primele zile. Poate chiar prima oară când observase straniul efect. Se așeză la birou și aprinse lampa cu lupă. Luă un marker roșu și, într-unul din firicelele de bule fine care se ridicau încolonat, încercui: un grup de două bule, apoi trei, cinci, șapte, unsprezece, treisprezece, șaptesprezece, nouăsprezece, douăzeci și trei.
Mi-a fost atrasă atenția…
Asupra numerelor de la sfârșitul textului — sunt numere prime. Spre deosebire de șirul lui Fibonacci (1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, …) care apare recurent în natură, secvența numerelor prime nu apare în nici o suită naturală. Astfel, sunt considerate dpdv științific ca fiind dovadă de inteligență și cunoștințe matematice abstracte.
Am ales această finalitate pentru a adânci misterul. Precum și cu gândul la mesajul trimis în spațiu de la Arecibo în 1974 (o matrice de 73 x 23, doi factori primi) și ca omagiu lui Carl Sagan în a cărui “Contact” omenirea captează o suită de numere prime într-un mesaj venit din spațiu.
