– Nu este, moartea, un act de orgasm chiar și pentru călugării budiști? Extazul. Concretizarea efortului de a fi îmbătrânit în lotus. Devenind propriul lor monument funerar.
– Doamne, Samuel, cum te poți gândi la așa ceva la ora asta? Nici măcar nu ți-ai băut cafeaua.
– Cafea cu blană.
– Poftim?
– Una din relațiile profunde, dintre om și arma sa. Hârciog.
– Hârciog, hârciog…
– Nu poate fi acesta un scop? De ce n-ar fi acesta un scop? Poftim: lopată. Cât de adânc se poate săpa într-un vis?
– Tu ai văzut umbrele dansând pe ritmuri de ceai!
Discuția cu M.I.R.A. se mai prelungi câteva momente până când Sam își termină cafeaua. Îi plăcea să își înceapă ziua revendicând egoist câteva momente doar pentru el. Iar dialogul suprarealist, observă de-a lungul timpului, părea a ridica cele mai mari dificultăți inteligenței artificiale. Interferând cu planul rigid al mașinii care calcula atribuirea fiecărei secunde uneia sau alteia dintre activitățile de peste zi. Astfel, trăia cu impresia unui răgaz sporit care, în mintea sa, reprezenta o mică victorie a omului asupra mașinii. Nu doar că aceste discuții îl amuzau și îi întrețineau creativitatea dar uneori, malițios, chiar încerca să numere secundele efectiv câștigate. Întârzierea pe care era capabil a o inculca mașinii înainte ca programul de inteligență artificială al navei să prezinte rapoartele observațiilor de peste noapte. De care se legau, aproape întotdeauna la fel de insipid, rapoartele asupra activităților zilei. Ah, și încă ceva: Sam făcea diferență între M.I.R.A. și Mira, androidul avatar al navei. Deși amândouă erau controlate de către aceeași I.A.
– Manevra de poziționare pe orbită înaltă a fost încheiată cu succes la orele 04:45 — se auzi, cu un subtil ecou, vocea monotonă a Mirei. Pentru anunțuri și comunicări oficiale, Mira utiliza întotdeauna intracomul. Sistemul de comunicări interne al navei. Chiar și atunci când se adresa unei singure persoane, restrângând difuziunea doar la încăperile necesare.
– S-au autodistrus! completă în șoaptă, ca pentru ea, avatarul.
– Ce?! întrebă, confuz, Sam.
– Îți jur că-ntr-una din zilele astea n-am să te mai trezesc din stază!
În comunicările cu oamenii, Mira prefera avatarul pentru a aduce la cunoștință vești care puteau provoca emoții puternice. Cel puțin, atunci când avea posibilitatea. Sau măcar pentru a-i pune în gardă pe cei din apropiere, înaintea unui anunț oficial.
– Civilizația planetei Aris1 s-a autodistrus. Conflagrația mondială a fost declanșată la orele 03:21, în timpul fazei de apropiere. Studiul planetei este în desfășurare, observațiile continuă în parametri nominali. Datele obținute până acum sunt în curs de analiză, un raport preliminar va fi prezentat la orele 09:00 — se auzi peste doar câteva momente prin intracom.
Atenția lui Sam fu distrasă de la tentativa stângace de umor a avatarului. Dar se întoarse imediat spre ea și ridică tonul:
– De ce nu mi-ai spus? De ce nu m-ai trezit?
– Având în vedere imposibilitatea unei intervenții și durata necesară analizei, precum și facultățile utile în efortul ce va urma, hotărârea de a întrerupe rutina de odihnă nu a fost luată — reverberă din nou în sala de mese. De fiecare dată când Sam ridica vocea, Mira îi răspundea prin intracom. Sau, pur și simplu, nu răspundea.
– Sam, te rog, înțelege-mă — zise Mira așezându-și cu un gest imprecis, aproape timid, mâna pe antebrațul său.
– Ah, acuma sunt Sam! nu se făcu așteptată replica dezagreabilă a acestuia. Lasă-mă câteva momente, te rog — completă, redevenind stăpân pe sine. Ne vedem în centru — spuse ridicând ceașca de cafea de pe masă în timp ce Mira o și porni spre centrul de analiză, comandă și control al navei.
Mira se deplasa cu precizie desăvârșită prin culoarele înguste ale navei. Niciodată, nici un cot nu-i atinsese marginea vreunui hublou sau muchia rigidă a vreunei uși. Iar dacă Sam prefera drumul lung dinspre dormitoare înspre sala de mese și mai departe spre centrul de control, ea nu ezita nicicând să adopte itinerarul optim. Chiar dacă asta însemna să traverseze axial rotorul, secțiunea rotativă a navei. Trupul său fusiform părea a fi fost calculat, adaptat la infrastructura tubulară, evoluând poate chiar mai bine în imponderabilitate.
– Fiat lux! rosti inutil, pentru a aprinde luminile, în timp ce păși în centru.
Aceste mici deprinderi de a salva aparențele le dobândi purtând de-a lungul anilor nenumărate echipaje cam peste tot prin galaxie. Ce nevoie ar avea o inteligență artificială de a vorbi cu sine însăși pentru o chestiune atât de trivială? Mai ales atunci când nimeni nu se afla în preajmă. Cu atât mai puțin în cazul de acum când Sam era singurul membru al echipajului. Și a cărui poziție în navă era perfect cunoscută. Dar Mira prețuia aceste aparente scăpări pe care le dobândise imitând relațiile interumane și care o făceau să pară a avea un subconștient.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Sam intrând în încăpere.
– Analiza înregistrărilor în spectru larg va fi disponibilă în câteva minute, răspunse Mira întorcându-se spre singura porțiune întunecată din pereții laterali. Proiecția evenimentelor începu imediat ce Sam se așeză pe unul dintre fotoliile care încadrau simetric masa ovală din centru.
– Diminuează, te rog, intensitatea celorlalte proiecții — rosti Sam, aplecându-se lejer în față. Celelalte proiecții care acopereau pereții încăperii — proiecții tehnice, poziția relativă a navei, stările diferitelor sisteme de la mediul ambiant la parametrii motoarelor — își reduseră luminozitatea. În timp ce înregistrarea în spectru optic se derula fără sunet, Sam își împreună mâinile și începu să-și muște cu zgomot unghiile.
Aris1 era doar puțin mai mare în diametru decât Pământul. Două continente uriașe, unul șerpuind între poli iar celălalt cuprins aproape în totalitate între tropice, păreau a fi implicate în dinamica unei indecise îmbrățișări. Scăldate în lumina roșiatică a stelei, vegetația de un brun intens și reflecțiile portocalii ale calotelor creau un contrast plăcut față de nuanțele verzui ale oceanelor.
Hidoase guri se căscau în pământ dezvelind în centrul lor, ca niște cinice limbi imobile, vârfurile de o geometrie perfectă ale rachetelor nucleare. Silozurile subterane se umpleau rând pe rând cu flăcări care scuipau apoi, regurgitând parcă un neîncăpător conținut ce nu a putut fi masticat. În proiecția de pe perete, programul de inteligență artificială al navei evidenția cu linii punctate traiectoriile balistice ale capetelor nucleare înspre destinațiile lor finale. Întreaga planetă părea un labirint în care mintea lui Sam nu se putea împiedica a căuta o ieșire. Ansamblul deveni și mai confuz atunci când peste liniile punctate începuseră a fi proiectate noi traiectorii care păreau a ieși din oceane, a apărea subit din aer sau chiar a țâșni de sub ghețuri. 46.281 arăta un contor dintr-un colț, deasupra căruia se putea citi: detonări.
Mira era fidelă cunoscătoare a psihologiei cosmonauților. Știa că tipologia celor care erau aleși pentru misiunile de lungă durată îi predispune la interiorizare. Știa, de asemenea, că procesul lor de auto-analiză se desfășura necontenit, în paralel cu trăirile pe care le experimentau. Se gândea la a nu rata momentul oportun, acela în care intervenția ei era susceptibilă de a fi favorabilă. Dar, mai ales, la a evita contrarul efectului scontat.
– Vrei să ne apropiem? rosti Mira.
– Ă… eu… bâigui Sam în timp ce Mira se îndreptă spre el și-i așeză o mână pe umăr.
– Vrei să ne apropiem de planetă? re-întrebă cu voce slabă, aplecându-și capul spre el.
Sam nu răspunse. În navă se simți un scurt impuls transversal.
– Sunt opt sute de milioane de supraviețuitori, spuse Mira în timp ce primele imagini de pe orbita joasă erau proiectate în direct.
– Din?… întrebă Sam fără a-și dezlipi privirea de ecran.
– Douăzeci și patru de miliarde — completă, cu aceeași voce temperată, Mira.
Zoom acolo — repetă Sam, gesticulând înspre alt loc care îi atrase atenția. Începuse cu punctele în care avuseseră loc exploziile însă, după ce distrugerile provocate de către acestea se dovediră la fel de uniforme, se îndepărtă sistematic de focare. Apoi își orientă treptat scrutările spre zonele încă neafectate de către primele consecințe ale devastării nucleare. Mici comunități izolate. „Dac-ar ști ce-i așteaptă!” era gândul pe care Sam se forța din răsputeri să nu-l formuleze.
***
– Ai observat cum unele galaxii se rotesc în jurul dorințelor neîmplinite?
– Bună-dimineața, Mira.
– Vocea baloanelor de săpun mângâind bombeul unui pantof abandonat de către curcubeu.
– Status?
– În orașul norilor, unde se vorbește în picături de ploaie, ce culoare are haina poetului?
– Of, le știu pe astea, Mira, la care răspunsul este patru kilograme.
– Pitici, Sam, pitici! Răspunsul corect e călimară.
– Mira! se rățoi Sam. Status?
– Ultimele observații sunt concordante cu preconizările modelizării. Dispariția stratului de ozon este iminentă. Având în vedere proximitatea față de stea, acest factor este suficient pentru a duce la extincția oricărei forme de viață la suprafața planetei. Efectele exploziilor stratosferice și acumularea în altitudine a particulelor rezultate din incendii au dezechilibrat iremediabil ecosistemul. Peste nouăzeci la sută din fauna oceanică va dispărea în mai puțin de un an. Factorizând în ecuații impactul asupra axului și momentului de rotație al planetei, recuperarea biosferei rămâne incertă — se auzi, în întreaga navă, prin intracom.
Sam se prăbuși pe spătarul scaunului. Întinse apoi mâna spre ceașca de cafea și o învârti de câteva ori între degete. O prinse de toartă și se îndreptă spre unul din hublourile pereților laterali. Nu îi plăcea să privească prin ele. Rotirea continuă a secțiunii de gravitație artificială a navei făcea planeta să pară a descrie o spirală, ceea ce îi provoca o senzație de cădere iminentă. Vrie. Necontenită, nesfârșită vrie. Acum însă, se gândi, s-ar putea să fie exact de ce are nevoie. De câte ori ai posibilitatea de a vedea concret ceea ce simți abstract? își spuse, apăsându-și tâmpla pe suprafața transparentă care îl separa de vidul sideral.
Mira ezită câteva momente. Se apropie și îl cuprinse în brațe. Apăsându-și bărbia pe umărul lui. Sam — voi să rostească. Dar nu era sigură dacă nu cumva ar fi fost mai bine să-i spună Samuel. Lui Sam i se încețoșaseră, pentru câteva momente, privirile. În timp ce în intracom se auzi un scurt bârâit.
– Planeta! exclamă Sam încercând să se elibereze din îmbrățișarea Mirei. În urma flash-ului orbitor, Aris1 părea din nou o planetă vie. Revitalizată.
– Analiză în curs — se auzi în intracom.
– Mira?
– Da, Sam — se auzi tot prin intracom.
– Avatarul?
Dacă Mira ar fi fost om, cu siguranță acum i s-ar fi înroșit obrajii. La fel de surprinsă precum Sam de ceea ce se întâmpla cu planeta, își alocă toate resursele computaționale analizei straniului fenomen. Neglijând complet coordonarea androidului care rămăsese inert, atârnat de el.
– Uite! spuse Mira reluând controlul avatarului. Absorbită în continuare de ceea ce se petrecea la doar câteva sute de kilometri de ei. Acolo! Și acolo! zise arătând cu degetul spre diferite locuri de la suprafața planetei. Semne ale unei civilizații timpurii!
– Ce mama naibii?! înjură Sam în timp ce se îndreptă spre un alt hublou, de cealaltă parte a navei.
***
– Sam, du-te la somn!
– Imediat, abia se auzi răspunsul. Sam își petrecuse ultimele zile în centrul de analiză, privind de nenumărate ori înregistrarea momentului în care avusese loc transformarea planetei. Privi, de asemenea, diferitele analize ale Mirei, pe măsură ce deveneau disponibile. Apoi reluă procesul în ordine inversă. Și în alt fel de ordini pe care și le putuse imagina: în funcție de calitatea datelor, în funcție de volumul acestora, în funcție de lungimile de undă ale spectrului electromagnetic. Nimic din ceea ce văzuse nu-i adusese nici măcar sentimentul unui început de lămurire. Întrebările pe care și le punea deveniseră din ce în ce mai aleatorii.
***
– Ce părere ai despre păsări?
– O părere foarte, foarte verde închisă într-o cutie de carton.
– Nu, Sam; te mai întreb o dată: păsările…
– Păsările sunt forme de relief care distorsionează căderea laterală atunci când plouă.
– Sam! se auzi în sala de mese.
– Mira, ce încerci să-mi spui?
– E ca și când ai fi îndrăgostit, Sam. Unele lucruri trebuie să le simți înainte de a le putea vedea.
Ce are iubirea cu toate astea? Și ce știe Mira despre iubire? se gândi înmărmurit cu ceașca în mână în timp ce rememora cele tocmai întâmplate.
– Mira!…
– Da, Sam. Cred că am găsit ceva! Păsările…
– Păsările nu erau acolo! Când am ajuns noi pe orbită, nu era nici o pasăre pe planetă!
– Exact! Dar păsările nu dispar cu ușurință. De altfel, sunt printre cele mai adaptabile în cazuri de dezastre. Ba chiar mai mult…
– Reia datele din momentul apropierii!
– Datele…
– Înregistrările, datele din timpul apropierii noastre de sistemul solar. Compară, în ordine cronologică descrescătoare, clișeele luate la interval de o zi.
– Sam!…
– Apoi, dacă identifici vreo schimbare, încearcă să izolezi momentul analizând clișeele la interval de-o oră.
– Sam!
– Da Mira, haide, repede, pornește analiza! strigă Sam în timp ce o luă la goană spre centrul de analiză.
– Analiza a fost efectuată în timpul nopții. Păsările au dispărut de pe planetă imediat după declanșarea atacului nuclear — răspunse Mira prin intracom.
– Au dispărut?! Cum au dispărut?
– S-au dematerializat. Se observă foarte multe flash-uri de mică intensitate în spectru gama — continuă Mira prin intracom în timp ce Sam se opri respirând sacadat în fața peretelui de proiecție.
– Cum de ne-au scăpat până acum?
– Flash-urile, considerate interferențe ale exploziilor inițiale, au fost filtrate în analizele anterioare — reluă Mira prin intermediul avatarului care tocmai intră și el în centrul de analiză.
În apropierea exploziilor, fie în zbor, fie așezate, păsările dispăreau. În fața lui Sam se derula proiectată în buclă imaginea unui copac din care păsările nici măcar nu-și mai luaseră zborul ci — pur și simplu — păreau a se ghemui într-un mic glob luminos.
– Analiza spectrală a radiației emanate de dispariția păsărilor este foarte asemănătoare cu cea observată în momentul transformării planetei, spuse Mira așezându-se lângă Sam.
– Cât de asemănătoare?
– Singura diferență este intensitatea. Dispariția păsărilor este un fenomen foarte localizat în timp ce la scară planetară pare a fi doar o diferență de grad.
– Ipoteze?
– Nimic din ceea ce se cunoaște până acum, din punct de vedere științific, nu îmi permite să formulez o ipoteză asupra fenomenului.
Sam știa că Mira nu se hazardează în speculații. Se aștepta la un astfel de răspuns. De altfel, singurul caz în care Mira părea să-și depășească atribuțiile propriei programări erau discuțiile lipsite de sens pe care le aveau diminețile în sala de mese.
***
Sam o cuprinse în brațe pe Mira și o sărută îndelung. Avatarul reacționă ciudat, rămânând cu brațele semirigide atârnând inert din umeri, așteptându-se parcă să cadă pe spate în momentul în care va fi eliberat brusc din îmbrățișare. Dar Sam îi redresă ușor spatele, îi cuprinse obrajii în palme și o privi în ochi. Își coborî mâinile peste brațele sale, îi strânse ușor o palmă cu mâna și se întoarse spre mașina de cafea.
– Timpul este o colecție de șosete desperecheate, rosti, într-un târziu, Mira.
***
Următoarea dimineață, Mira îl așteptă pe Sam chiar la intrarea în sala de mese.
– Sam! avu timp să rostească, ridicându-și privirile spre el.
Sam o sărută delicat pe buze și se îndreptă spre mașina de cafea.
– Timpul este o girafă care se ascunde într-un ceas cu cuc.
– Din când în când — cade câte o cifră de pe cadran.
– Doar atunci când își mai pierde câte o șosetă.
În ultimele 48 de ore aspectul central al analizei planetei se reorientă dinspre societatea pre-industrială înspre aviare. În paralel, se colectau date din ce în ce mai detaliate asupra interacțiunilor dintre acestea și locuitorii care, deși trăiau în grupuri izolate, păreau a fi dezvoltat un cult de venerație pentru păsări.
– Uite! îi spuse Mira intrând în centrul de analiză. Proiecția arăta un indigen care captură o pasăre. Dindată ce puse mâna pe ea, pasărea dispăru într-un glob luminos.
– Astea le-am mai văzut. Date noi, avem? Proiecția se schimbă arătând un individ camuflat, cu o sarbacană. Care reuși, spre surprinderea lui Sam, să vâneze o pasăre. Pasărea căzu inertă pe sol. Individul o prinse cu ambele mâini și-i mușcă beregata. Sorbind apoi cu nesaț din gâtul sfârtecat al acesteia.
***
De data asta, Mira era așezată pe unul dintre scaunele mesei la care Sam avea obiceiul să-și bea cafeaua.
– Timpul poartă ochelari cu trei lentile, spuse Sam după ce apăsă pe butonul mașinii de cafea.
Mira nu-i răspunse. Sam își luă cafeaua și se așeză lângă ea.
– Timpul e ca și cafeaua, spuse Sam privind în ceașcă. Uneori poartă papuci de casă pentru a nu deranja zgomotul ploii.
– Sărută-mă! rosti Mira.
Atât Mira cât și Sam se gândeau că singura explicație plauzibilă pentru ceea ce observau pe planetă era călătoria în timp. Dar Mira, în lipsa unei posibilități științifice, nu putea formula această ipoteză. Sam cunoștea prea bine aceste aspecte ale firii Mirei și știa că nu va reuși a o face să emită o asemenea ipoteză. Însă Sam intuise o altă posibilitate ca Mira să-și transgreseze cadrul, și anume ne-indiferența ei în privința iubirii. Iar el era determinat să împingă lucrurile atât de departe pe cât puteau fi împinse.
– Suntem la sfârșitul sezonului, spuse Mira afișând parametri ai evoluției temperaturii și presiunii atmosferice în diferite puncte ale planetei. Aris1 se apropia de afeliu, punctul în care începea iarna în emisfera nordică. Sam nu schiță nici un fel de interes față de afirmația ei, așa că insistă:
– Este momentul în care păsările migrează.
– Avem detalii despre fenomen? întrebă imediat Sam.
– Se pot observa în mai multe zone apropiate de poli aglomerări din ce în ce mai numeroase.
– Preconizări?
– Este foarte probabil ca în timpul acestei nopți să aibă loc primele migrări înspre părțile sudice sau ecuatoriale ale planetei, își termină Mira ideea.
Rămaseră amândoi observând păsările până târziu în noapte. Când, spre primele ore ale dimineții, stoluri tot mai dense începură a se roti deasupra vastelor tundre acoperite de primii fulgi zăpadă. Câteva dintre stoluri, cele mai sudice, își continuară zborul. Celelalte, apropiate de cercul polar — dispărură.
– Ai văzut? întrebă Sam.
– Unele dintre stoluri par a fi apărut imediat în emisfera sudică, indică Mira semnalând prin încercuire într-o proiecție actualizată a planetei.
– Toate? murmură aproape convins de răspunsul ce va urma.
– Doar o parte dintre ele; peste treizeci la sută din păsări nu par a fi reapărut pe planetă.
***
– Înc-o zi, aceeași altă dimineață — rosti Sam intrând întinzându-se în sala de mese.
– Ceasurile și-au predat alarma și au dezertat. Rămân limbile timpului, una cu o șosetă față, una dos.
– Mira, spune-mi, ce știi tu despre iubire?
– O broască! răspunse pe nerăsuflate Mira, aruncându-se în brațele lui Sam. Apăsând butonul mașinii de cafea înainte ca el să fi putut schița un gest.
***
– Într-o lume în care copacii ar fi făcuți din vată pe băț, ce culoare ar avea ochii copiilor?
– Ar avea culoarea gustului de caramel sfărâmându-se între dinții sărați ai valurilor mării.
– În timpul nopții a avut loc o nouă transformare a planetei. Același fenomen luminos a fost observat precum cel din urma conflagrației nucleare. Aris1 este ocupată acum în foarte mare parte de păsări și doar câteva grupuri de indivizi. Nivelul civilizației pare a fi arhaic — veni imediat raportul prin intracom.
***
– Chiar dacă vântul nu păstrează secrete, frunzele care unduiesc în adierea lui ascund întotdeauna adevăruri.
– Nu poți măsura timpul până nu auzi tăcerea pașilor momentelor pierdute.
– Unda apare: spumă efemeră; într-o singură clipă totul dispare.
– Dacă simți briza și știi că este vântul, povestea aripilor a fost scrisă înainte ca frunzele să miște.
Sam intră abătut în centrul de analiză, comandă și control. Știa că misiunea de supraveghere a planetei se apropie de sfârșit și și-ar fi dorit, desigur, să o poată prelungi. O astfel de ocazie de a studia un fenomen unic până acum nu se prezintă de mai multe ori în viață. Chiar dacă durata vieții fusese considerabil extinsă, având în vedere vastitatea spațiului era extrem de puțin probabil să mai întâlnească vreodată ceva atât de fascinant. Gândul de a lăsa o probă automatizată în urmă nu îl încânta prea mult la fel cum nu îl încânta nici gândul că alte echipaje de cercetători vor fi trimise pentru a analiza în detaliu și a supraveghea în continuare planeta Aris1. Singura sa consolare rămânea Mira, proiectul lui secret de cercetare. Cum o I.A. a fost capabilă să dezvolte comportamente emergente pentru care nu a fost proiectată. Îi era teamă, în același timp, să se abandoneze pe sine în necunoscutul unei iubiri a cărui viitor nu părea a fi nimic mai mult decât incert.
– Mira, spune-mi te rog în ce stadiu sunt pregătirile pentru întoarcere.
– Ți-ar plăcea să trăiești pe o asemenea planetă? întrebă la rândul ei în timp ce afișa statusul complet al sistemelor navei. Sistemul de stază este în pregătire.
– Încă am dificultăți în a înțelege ce ar însemna să trăiești pe o asemenea planetă. Dincolo de riscul de a dispărea… deși… poate, din exterior venind, implicațiile transferului spațio-temporal ar fi diferite.
– Nu ai fi singur…
***
– Dacă ai putea transforma apa în gânduri, ce s-ar vedea în luciul ochilor tăi?
– Frunze. Care își schimbă necontenit culoarea.
Sam își termină tăcut cafeaua. Îi mai rămâneau doar câteva ore înainte de stază. Zi de post, se gândi în timp ce rememora cronologic evenimentele de pe Aris1. Se ridică semi-abătut de la masă și făcu câțiva pași spre ieșirea din sala de mese. Nu apucă să ajungă în ușă când o lumină intensă acompaniată de un bârâit scurt în intracom învălui nava. Știu că planeta se schimbase din nou.
– Aris1 este acum ocupată de o societate care e la începuturile tehnologizării. Populația este estimată la între șase sute și opt sute de milioane de indivizi. Numărul păsărilor de pe planetă pare a fi scăzut drastic, deși se întâlnesc zone care par a le fi rezervate — veni aproape imediat raportul Mirei prin intracom.
Sam urmări timp de câteva ore, cu interes moderat, cele mai recente analize ale planetei. Se ridică apoi și aranjă fotoliile în jurul mesei ovale din centrul de comandă. Mira nu încercă să-l oprească și nici nu-i oferi ajutor. Se îndreptă apoi, poate la fel de mașinal precum ar fi făcut-o Mira, înspre secțiunea din navă în care se aflau capsulele de stază. Mira îl urmă tăcută, ca o umbră.
– Ne vedem acasă, îi șopti ea în timp ce el se alungea în lichidul călduț al capsulei.
– Sărută-mă! îi șopti, la rândul lui.
Procesul de stază i se părea în continuare dezagreabil deși trecuse de multe ori prin el. Practica înecare în lichidul bogat în oxigen și nutrienți îl ducea de fiecare dată cu gândul la moarte. Pierderea rapidă a conștienței și cufundarea în somnul profund, fără vise, nu-i semăna cu nimic altceva. Sam deveni inert în doar câteva momente. Mira rămase alături, imobilă, aproape zece minute. După care se alungi și ea într-una dintre capsulele alăturate.
Subiectul s-a comportat optim din toate punctele de vedere. Parametrii de funcționare au fost nominali, evoluând constant de-a lungul activității sale. Noua generație de algoritmi autonomi imbricați în rețele neuronale organice prezintă potențialul necesar resuscitării rasei umane. Experimentul s-a derulat și a fost încheiat cu succes, consemnă M.I.R.A. în jurnalul de bord al navei.
Sunt obosită, se gândi în timp ce porni accelerația motoarelor nucleare ale navei. Dar era doar o impresie. Mira își amintea a fi simțit această acerbă senzație de epuizare cu puțin timp înainte de a fi fost activată. Adevărata Mira, cea căreia îi purta doar apelativul, sucombase otrăvirii radioactive acute. Avusese însă șansa nesperată de a fi primul model virtual viabil al unei rețele neuronale organice. Singurul dintre cei cinci participanți în programul de joncțiune om — mașină, « Mind Immersion and Reflective Augmentation ». Moștenirea improbabilă a omenirii dispărute în urmă cu un timp suficient de îndelungat încât să fi permis pe acum înjumătățirea radioactivității izotopilor de plutoniu care contaminaseră întregul Pământ în cel de-al Treilea Război Mondial.
