Marian, zis Grecul, fusese un copil cuminte. Ascultător. Născut și crescut în Constanța, de mic se scăldase în legendele Dobrogei. Histria, Tomis și Callatis ale căror ruine le vizitase de multe ori. Chiar mai avea, într-un colț de bibliotecă, o pietricică pe care o băgase furiș în buzunarul pantalonilor scurți în timpul primei sale vizite la ruinele cetății Callatis.
Una dintre amintirile acelea din copilărie pe care le rememora ori de câte ori își putea acorda răgazul. Răgazul unui respiro cu vedere la mare în diminețile de concediu când se deștepta fără ajutorul ceasului înaintea tuturor. Cafeaua în mâna stângă, umărul rezemat de marginea geamului, îndepărtând doar puțin, cu dosul mâinii drepte, voalul din fereastră. Suficient încât privirea să poată evada.
Mai întâi, își rostogolea privirea pe orizont. Ca și când ar fi avut nevoie de acest exercițiu pentru a o scoate din amorțeală. Apoi făcea un efort semi-conștient de a-și lărgi pleoapele din speranța ne-exprimată că albastrul îi va inunda interiorul corpului și se va putea confunda și mai mult cu cerul, cu marea. Iar când în pupile i se reflectau pescărușii, imaginația îi prindea aripi.
Acela era momentul în care vise și amintiri se împleteau, de fiecare dată mai viu, în mintea lui ElGreko — cum îi plăcea să își auto-interpreteze porecla. Se revedea printre zidurile Callatisului. Ciucindu-se în fața blocurilor din piatră clădite perfect de către o civilizație despre care părinții îi spuneau că e apusă. Scormonind, cu unghia arătătorului mâinii drepte, într-o fisură abia perceptibilă.
Crescuse cu Legendele Olimpului. Cu Iliada și Odiseea. Și Diversitatea lumii. Citise, până la sfârșitul adolescenței, cam tot ce se putea citi despre marii exploratori și cam tot ce avea legătură cu aventura pe mare. Cu evadarea în larg. Deși visul său se prefigura tot mai concret, mai arzător — ca majoritatea viselor din copilărie — era doar un vis. Aripile atrofiate și ferm contorsionate în fașa educației stricte.
Briza răcoroasă care adia printre panourile înalte ale peretelui din sticlă, purtând cu ea izul de iod al algelor aduse de valuri. Deschis spre plajă, salonul vilei lui ElGreko — giuvaier în stil deconstructivist pentru a cărui realizare făcuse apel la unul dintre cele mai renumite cabinete de arhitectură modernă. O privea ca fiind rodul viselor nopților petrecute departe de familie. Confirmarea tuturor eforturilor, concesiilor, renunțărilor de până atunci.
Doar el cunoștea itinerarul improbabil, nu tocmai lipsit de noroc însă ironic, pe care îl străbătuse pentru a deveni armator. Realizarea parcursului sever pe care pornise doar împins de către părinți. Concretizarea trudei din facultate și a strădaniei de a însuma micile beneficii pe care le putuse obține muncind în diferite posturi.
Pereții din beton, înălțimea sub plafon și solul din ciment ceruit delimitau un volum generos. Câteva piese de mobilier funcțional, tablouri abstracte în culori stridente, dar complementare. Lumini focalizate, semi-obscuritate. Aranjate pentru a invita spre canapeaua uriașă, dar proporțională în ansamblu, îmbrăcată în latex alb. O lampă cu picior înalt părea a ține locul unei sculpturi care ar fi urmat să fie în curând livrată, sugerând doar umbra stilizată a unei forme. Așezat, puteai intui o reverberație subtilă ca și când ți-ai lipi urechea de o scoică ce pare a îngâna marea.
Ochii umeziți de durere și unghia sângerândă, buricul degetului vinețiu dar fără tremur — și-a sustras cadoul. Bucățica de zid pe care și-o dorise ca amintire. Și care, având în vedere că era ziua lui, i se cuvenea. Amintirea unei amiezi petrecute în urmă cu patruzeci de ani. Cea care acum, la cea de a patruzeci și șasea aniversare trecută fix, părea a fi singura adevărată din întreaga sa existență.
În partea stângă a canapelei, undeva în spate, corpul imobil al unui copil ce nu părea a fi trecut de zece ani. Fața întoarsă, un firicel de lichid roșu prelingându-i-se dintre firele de păr spre tâmplă se închega într-o mare ale cărei forme nu fuseseră încă surprinse pe nici o hartă. Pantaloni scurți albi, tricou anchior bleu-marin. Tiv alb. De cealaltă parte a canapelei, dâre neîntrerupte, sângerii, veneau să echilibreze parcă acest tablou în centrul căruia stătea, asimetric așezat pe canapea, Grecul.
Patruzeci și unu, patruzeci și doi — se auzi Marian murmurând. Însă nu mai știa dacă leghele străbătute sub mări ale căpitanului Nemo, așa cum îi era obiceiul atunci când voia să adoarmă, ori aniversările sale sunt cele pe care le număra. Sau loviturile de cuțit cu care străpunsese corpul soției în timp ce se târa epuizată pentru a părăsi, ca un naufragiat, epava unui vis. Pietricica în mâna dreaptă, între opozabil și arătător: patruzeci și trei…
